Încerc. Încă mai incerc.

Rudyard Kipling – Dacă

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

Dar azi, nu doar ca iti doresc, si promit. Promit cum stii tu ca nu vreau sa promit niciodata. Promit ca ma voi stradui sa ridic cate o caramida pe zidul fericirii tale in fiecare zi, promit ca am sa incerc  sa fiu acolo sa te tin de mana de fiecare data cand ti se indeplineste o dorinta, la fel cum o sa te tin  de mana si atunci cand nu.. promit. Pentru ca mi-ai aratat intr-un an ca se poate, mi-ai aratat ca meriti.  Mi-ai aratat cum e sa fii iubit neconditionat, si cum e sa iti fie atat de bine uneori, incat sa te doara inima de fericire.

Cand iubesti si esti fericit, e destul de greu sa scrii despre asta. Poate explicatia este teama ca a vorbi despre asta va reusi sa  clatine ceea ce ai construit ? Sau poate pur si simplu esti absorbit de momentele pe care le traiesti, momente in care orice cuvant e inutil? Posibilitati ar fi multe. Dar ma multumesc sa pot spune hotarat ca e neesential raspunsul.

Azi, pentru tine, cu tine. La multi ani tie, tu, care ma faci sa pot vedea si pozitiv. Te iubesc.

Fragmente  din trecut
Dec 6, 2007 11:15 AM

” 4 ani de cand am inceput sa privesc mai bine in jurul meu..4 ani de cand oamenii nu se mai impart in oameni rai si oameni buni, de cand am realizat ca fiecare om e rece, distant si nepasator.. 4 ani in care am invatat asa multe si totusi nu am invatat nimic..in care nu am reusit sa inteleg nimic din ce nu intelegeam pana  in momentul acela..ma gandeam ca niste ani vor inseamna uimitor, si peste cativa ani voi privi altfel lucrurile.Asa e,intr-adevar.Privesc mult mai negativ ca inainte..eram convinsa ca dupa ce voi trece prin acesti  ani in care omul incepe sa se cunoasca pe sine(mai mult sau mai putin),ma voi simti mai bine.NU a fost asa.Privesc cu aceeasi ochi de copil uimit fiecare secunda, fiecare om, fiecare intamplare ce ma inconjoara..si ma simt la fel de nedumerita.Ma intreb mereu de ce extazul e trecator,de ce fericirea e ca un drog, depindem de ea,dar totusi efectul ei e efemer? De ce o clipa de fericire nu poate fi prelungita in infinit?De ce cand ai impresia ca ai ajuns sa cunosti  o persoana, iti dovedeste in scurt timp ca nu o cunosti deloc?
De ce intrebarile sub semnul “de ce”-ului devin cu fiecare secunda ce trece tot mai adanci, mai dureroase si raspunsul se indreapta spre inexistenta?

Un lucru sigur am reusit sa inteleg in acesti ani.Am invatat ca trebuie sa suferi ca sa ajungi sa recunosti momentele de fericire.Dar ea depinde de atatea lucruri marunte, o viata intreaga o petrecem suferind pentru fiecare lucru marunt ca sa putem recompune fericirea.

De ce cand ai impresia ca ai ajuns sa stii ce vrei,ca esti suficient de puternic ca sa lupti pentru ceea ce vrei, ca esti suficient de mare ca sa iti recunosti greselile si suficient de tare ca sa le indrepti, realizezi ca esti foarte mic, mic de tot ? Si reduci totul la vesnicul cuvant : naivitate.
Asa voi face si acum, cand voi pune pe seama altor ani de existenta ce vor veni si trece toate intrebarile, faptele si sentimentele care le-am adunat inainte sa fi inceput sa privesc in jurul meu si in acesti ani in care nu am reusit sa arunc o lumina asupra lor.Le-am intunecat in fiecare zi mai mult.Nu-mi ramane decat o cale:
..trebuie sa raman naiva. “

Si  azi ma intreb din nou, cum se face ca au trecut alti 4 ani se dilema e aceeasi?..

- Va rog sa imi acceptati demisia la zi - cei trei functionari, Ziua, Ora si Minutul, ramasesera socati:  -Ce v-a determinat sa luati o asemenea hotarare radicala?  Teoria, vizibil obosita, spuse: – Doamnelelor, Domnule..sufar de o boala fara remediu. Este incurabila.  – Asa ceva este imposibil, viata Dvs. este infinita, deci nu aveti cum suferi de o boala incurabila.  – Vezi tu, draga mea Ora, teoria imortalitatii este si ea variabila. Boala de care sufar eu este inutilitatea. Oamenii nu ma folosesc pentru nimic care sa ma faca sa simt ca imi indeplinesc misiunea, de atat timp astept sa imi incep calatoria, visez de la Inceput sa ajung sa imi cunosc sora, dar tot in loc am ramas.Nu voi ajunge niciodata sa o cunosc pe Practica. Oamenii vin la mine, se folosesc de mine, ma ridica pe un piedestal, de unde ma lasa in libera cadere. Le-am fost de folos sa contruiasca Lumea, Pamantul cel de azi, insa pentru un bine individual niciodata. Ma asculta, apeleaza la mine, sunt de acord cu sfaturile mele, isi propun sa imi achizitioneze acel bilet care ma va duce catre sora mea, insa totul ramane la mine. Totul e statornic. Totul ramanea doar Teorie.

De ce ii este omului atat de difcil sa renunte la vechiile vicii? De ce ne e frica sa ne rupem din cercul a carei raze o cunoastem deja atat de bine? Alegem oare calea mai usoara? A stii dinainte cum decurg lucrurile.. este aceasta varianta cea usoara? Ar fi atat, atat mai usor sa calcam pe teritoriul necunoscutului. Ar fi atat, atat mai bine pentru noi sa trecem dincolo de orizontul nostru. Ar fi atat, atat de diferit sa trecem de la teorie la practica. Nu e o alegere buna sa incerci sa scurtezi drumul.

Dar ramanem adepti ai “ un pas inainte si apoi doi inapoi”.

Uite ca pot. Pot sa iau si decizii bune.  Si nu numai ca pot sa le iau, dar ma si pot tine de ele.

Pentru ca vine si momentul in care realizezi ca tu esti punctul central, in care se intersecteaza totul. Ca timpul nu e nesfarsit si e cazul sa fii sincer cu tine. Sa te uiti in oglinda si sa iti zici ” Iti jur ca nu faci bine.”. Pentru ca vine momentul  in care realizezi ca oricat de mult te-ai ascunde dupa deget, oricat de mult, la sfarsitul zilei tot auzi acea ‘voice inside your brain”, care iti fredoneaza la infinit aceeasi melodie. Si a doua zi o poti lua iar de la capat, poti da la maxim toate celalalte melodii care reusesc sa o acopere pe cea din creierul tau, iar vine sfarsitul zilei, cand iti pui capul pe perna si incet, pas cu pas, revine obsedanta melodie.Pentru ca vine momentul in care constientizezi ca esti destul de mare sa decizi ce e bine pentru tine. Si atunci iti dai seama ca e cazul sa incetezi sa te tot plangi, si sa misti un deget. Ca, vorba vine, il misti pentru binele tau. Intr-un final, oricat ai ezita, simti foarte clar in care parte inclina balanta.Pentru ca vine momentul in care iti dai seama ca “Life is too short, or too long, for you to allow yourself the luxury of living it so badly”.

Da, am facut si eu o decizie buna. Si intr-o zi am sa imi multumesc singura pentru ea.

CUM poti face oamenii sa inteleaga ca nu mai merge asa?  Nu mai merge asa.

Si atunci cum naiba sa scrii un articol pozitiv?

Keep on knockin on heaven’s door.

Inca doua saptamani. Doua saptamani pana la momentul in care depasesc “acel punct” si voi fi undeva acolo. La peste  9500 kilometri.

Si nu mai e asa usor cum speram sa fie. E greu sa obtii ceea ce iti doresti.

Am luat interviul. Acela pe care il astept de mai bine de un an. Mi s-a deschis poarta aceea la care bat de ceva vreme, am fost acceptata sa plec pe vapor. In conditii normale, as fi avut zambetul pana la urechi si as fi topait intr-un picior cateva zile, si m-as fi trezit zambind in fiecare dimineata. Dar  totul nu se intampla conform planurilor pe care ti le faci. In acelasi timp mi s-a demonstrat pentru a n oara, ca atunci cand un vis ti se indeplineste,  pe alt plan al vietii tale pierzi.

Si ma intreb si acum de ce. De ce tu, de ce noua? De ce e atat de crunt?
Cum sa ma pot bucura cand  sunt deja 24 de zile de cand nu imi mai poti vorbi, 24 de zile de cand sper, 24 de zile de cand disper de dorul de a te vedea ca te trezesti si totul e  cum a fost?
Si e atat de greu. As vrea sa iti revii, sa  te faci bine, sa imi vorbesti, sa imi spui cat te bucuri ca am reusit, sa imi spui ca va fi bine. Eu iti spun astea de 24 de zile, si tot ce pot face e sa ma amagesc ca ma auzi.
Daca ma auzi, fa-te bine. Pentru ca imi lipsesti enorm si doare atat de tare, tati.

Nu stii, nu ai idee pana nu te afli fata in fata cu realitatea. Nu iti trece prin minte, nici macar nu iti da de gandit. Dar cand realitatea te loveste drept in fata, ramai mut. Stiati ca viata e cel mai fragil lucru? Stiati cat de bine trebuie sa se lege fiecare fir ca aceasta chestie fragila sa nu apuna?

Stiam, dar nu eram constienta.

As vrea sa fiu eu cea care face cartile, Sa le fac in asa fel incat sa se relege macar firele si sa fie macar partial cum a fost.
Suntem intr-un constant camp de lupta, sansele nu ne sunt favorabile, dar trebuie sa gasim calea. Stiu ca m-ai auzit, si o cauti. O cauti cu fiecare bataie a inimii tale, trebuie sa continui sa lupti.

Si acum stiu cat e de nedrept sa ne plangem intr-una de viata, cat timp o avem. Vine un moment cand te lupti ca sa o ai, si e atat de greu.

Dar eu stiu ca tu te-ai luptat pentru ea, stiu ca esti in stare sa faci pasii de care ai nevoie.

Trebuie.

..sa te am din nou acasa.Peste o saptamana o luna, mai multe luni. Sa te mai aud ca imi spui “hai repede sa iti arat ceva”, si eu sa suspin iar ca ti-ai umplut calculatorul pentru a mia oara de virusi.

Pentru tine, tati. Vei deschide ochii si-mi vei citi randurile..si ai sa imi spui ” tu esti fata lu’ tata”.

Se intampla de multe ori sa simti nevoia sa schimbi ceva, e normal, timpurile se schimba, tu te schimbi. Nu voi vorbi despre schimbare, am avut o tentativa, dar subiectul acesta este mult prea complex si prefer sa il las deocamdata in folderul “drafts”.

Mi s-a intamplat de multe ori sa ma satur de anumite chestii, uneori am reusit sa fac ceva in legatura cu asta, alteori nu. Dar erau doar niste chestii.Ce faci cand nu mai sunt doar niste chestii, si simti ca vrei sa schimbi tot ? As numi aceasta faza momentul in care ai ajuns la acel punct.

Acel punct in care nu ti se mai potriveste nimic. Te deranjeaza deja si gustul pastei de dinti cu care te speli de ani de zile pentru ca ti se potrivea. Parfumul care il folosesti iti intoarce stomacul pe dos, chit ca altadata il miroseai toata ziua de drag ce-ti era. Punctul in care nu te mai imbraci in acea culoare pentru ca acum simti ca arati oribil in ea. In care nu iti mai vine sa iesi pe strazi pentru ca urasti acele strazi si simti cum acele case se uita la tine cu niste ochi de iti vine sa o iei la fuga. Punctul in care nu mai vorbesti cu acei oameni pentru ca stii ca nu ar intelege cat de adanca a devenit sufocarea.

Si asa voi trece de la persoana a II-a la persoana I. Toata viata mea am adorat Timisoara. Iubeam orasul, si ma simteam acasa. De unde pana unde, nu stiu, cand, cum si de ce, dar am ajuns la capatul opus. Urasc Timisoara, urasc sentimentul care mi-l ofera. Urasc tot ce se leaga de mediul in care am crescut si ma imbolnaveste gandul ca mai dureaza pana voi reusi sa schimb radical tot.

Obisnuia sa imi placa sa mut mobila din camera, ma facea sa ma simt bine un decor nou. Azi, cand am decis sa o fac din nou, mi-a venit sa iau un topor si sa o sparg toata. Am respirat in schimb, si mi-am dat seama: Am ajuns la acel punct.

Vreau sa plec. Cat mai departe. Si asta nu tine de fugit, nu fug de nimic, cum tinde lumea de obicei sa traga concluziile, nu cred ca tine de timp si spatiu a lasa in urma chestii care te bantuie.

Vreau sa plec, pentru ca asa simt eu. Vreau sa ma simt intr-un spatiu nou, sa respir un aer nou, vreau sa privesc cerul dintr-un alt unghi. Vreau sa vad partea cealalta a Soarelui.

Ma imbolnveste aerul ce-l respir de 7397 de zile. Fiecare 24 ore noi care vin, simt ca sunt tot mai toxice pentru mine.

Nu vreau ca la sfarsit de an sa schitez lunile ce au trecut asa:

IANUARIE

FEBRUARIE

MARTIE

APRILIE

MAI

IUNIE

IULIE

AUGUST

SEPTEMBRIE

OCTOMBRIE

NOIEMBRIE

DECEMBRIE

Nu. Fiecare luna cum am scris-o acum, aici, mi-a redat sentimentul ala, ce-l simt an de an in acea luna, imagini si tot tacamul.

Nu. La sfarsitul acestui an vreau sa simt altceva.

Si nu pot sa fac nimic singura. De mine tine doar 10 % din tot ce se poate face pentru a se intampla schimbarea.

Dar vreau, vreau sa fiu undeva acolo, acolo de unde cand intr-o zi am sa ma intorc, sa pot sa simt iar aerul ala ce ma implinea aici, candva.Pentru ca nu mai stiu cand era acel candva.

Prima si  singura oara cand am ramas cu senzatii de acest gen a fost pe la 15 ani, cand am vazut pentru prima ora ” The Crow”, un film deosebit de asemenea… pana sa vad filmul despre care vorbesc acum, ” TWILIGHT “, nu a mai existat nici un film care sa reuseasca chestia asta. Adica au trecut mai bine de 5 ani de atunci.

Vorbesc din perspectiva unei persoane care niciodata nu a fost fana a filmelor cu vampiri, nici macar conceptul de vampir nu m-a atras niciodata, deci e uimitor in ce fel a putut sa ma marcheze ideea in sine..

Mi-a fost dor de senzatia aceea de la final de film cand simti ca trebuie sa vorbesti cu totii despre el, dar totusi, ti-e frica sa nu ii profanezi magia.. pur si simplu, superb.

When you can live forever, what do you live for?..

De vreo 2-3 saptamani incoace, ma trece asa o stare de relaxare, chit ca nu s-a intamplat nimic iesit din comun sa produca starea asta, totul e la fel, poate incepe sa imi fie egal tot. Cred ca in loc de Ampicilina, mi-au injectat altceva :)

Sau poate e de vina primavara ca ma simt asa. Mi se insenineaza ziua cand ma uit pe geam si o vad pe scuuuumpa mea, Tanya, cum sta cu burtica ei la soare. Nu am cum sa nu zambesc.
Ce repede trece timpul, parca ieri am adus-o si se agata cu dintii de pantalonii mei si o caram dupa mine peste tot in apartament, si cand nu eram acasa imi distrugea tot ce prindea prin casa..parca ieri i-am adus-o la mami si am rugat-o “te rog, fa-o sa isi faca nevoiele afara” :) si acum, uite-o la 30 kg, de-mi da un picior un stomac din cand in cand de uit pe ce lume sunt.
Pe bune, in ultimii ani timpul a luat-o razna, Se grabeste foarte tare, inca nu mi-am dat seama unde si de ce, cert e ca ieri faceam clasele 1-4 la Deta, si acum, mai putin si gata si faculta. Cum, dom’le, cum?
Am deja 20, a trecut cea de-a 21-a zi de 8 Martie. Mai citesc o carte, ma uit la un film, ascult 2-3 albume si uite, am deja 25, 30, si asa mai departe.
Paradoxal, parca cum trece timpul tot mai imaturi devenim..se spune ca suntem o generatie care se maturizeaza inainte de termen, dar eu tind sa cred ca involuam pe zi ce trece. Adica, la 20 ani mam-mea il aducea pe ametitul de frate-miu pe lume. Pai eu la 20 de ani uneori nu sunt in stare sa am grija de mine, dar mai de o alta fiinta?.. Ma sperie.

Mi-e dor de mare. Am asa un dor de a simti nisipul sub picioare, de a ma lovi de un val. Mi-e dor de necunoscut. Vreau sa plec, departe undeva. Nu pentru cateva zile, o saptamana, pentru o perioada lunga de timp. Asta era si ideea cand m-am decis sa devin crupier, mare, vapoare, multe tari.. si cum trec zilele tot mai departe imi par visele astea. Lumea e intr-o continua schimbare, care din pacate nu e constanta.
Si realizez inca o data ca m-am nascut prea tarziu. Stiam asta si cand am hotarat sa ma nasc inainte de termen, cu o luna mai devreme. O luna, putin timp, nu? Totusi, a contat o luna enorm. De aveam rabdare, ma nasteam in ianuarie, mergeam la scoala cu un an mai tarziu, si multe lucruri in viata mea ar fi fost diferite. Nu ar mai fi fost soare de ziua mea, in fiecare an, intr-o zi de 1 decembrie.
Pentru a mia oara, totul se intampla cu un motiv.

E una din acele zile cand e atat de usor sa fii scarbit.

In ciuda faptului ca mi-am facut acest blog doar pentru ca era necesar pentru o tema la faculta, se spune ca trebuie sa profiti de tot ce se iveste in viata, de fapt, nu se spune, mi s-a spus in urma cu 2 ani acest lucru, deci, am sa profit de el.

Mi-e asa o lehamite de tot, spus clar si pe fata.  Acum va veni Haini si imi va spune, pentru a n oara, ca vad eu prea negativ tot.

Si nu e asa. Pe bune acum.
M-am saturat de oamenii care se ascund dupa deget.

Iesi in Heaven sambata de sambata, nu ratezi nici macar una, cu fiecare ocazie iti faci o gramada de poze (identice cu cele de saptamana trecuta, difera doar hainele, care neaparat trebuie sa fie altele), le postezi, evident, duminica dimineata pe hi5, sa vada toti, dar mai ales EL, ca tu, dom’le, iti ai prietenele tale si te distrezi, ai tot ce vrei si nu iti pasa, tu iti traiesti viata, chiar daca te duci acasa imediat dupa “iureshu” din club si umpli 3 pachete de batiste plangand. Dar toti au vazut ca tu stii sa traiesti momentul din plin, ti se rupe si tragi la masea sambata de sambata. Ma intreb : nu ai obosit ?

Iar tu, esti opusul. Ai prieten, va iubiti si esti fericita, de ce cauti mereu motive sa te plangi? Te ascunzi si tu dupa deget, desi iti plac toate fazele de cacat care se mai intampla, ca in orice cuplu, pentru ca urmeaza impacarea si realizezi cat de mult va iubiti. Ma intreb: chiar trebuie sa faci pe nemultumita mereu ?

Si ca raspuns, nu, nu vreau sa critic pe nimeni, nu sunt in masura. Dar am obosit atat de tare sa vad cum trec zilele si toti raman blocati la aceleasi chestii mereu. Ma chinuie rutina asta crunt.

 ” I chose and my world was shaken. So what? The choice may have been mistaken, the choosing was not. You have to move on. ”

Pentru ca am si eu, ca noi toti, lucrurile mele peste care nu am trecut. Dar nu obisnuiesc sa le insir saptamanal, in speranta ca asa dispar. La fel cum nici voi nu reusiti, daca vorbiti zilnic despre ele.

Si atunci… Cum?

Posted in everyday's Tagged: d`ale inimii, rutina ]]> http://petrutiandreea.wordpress.com/2009/01/21/m-am-cam-saturat/feed/ 3 Andreea http://petrutiandreea.wordpress.com/2009/01/06/wish/ http://petrutiandreea.wordpress.com/2009/01/06/wish/#comments Tue, 06 Jan 2009 01:38:28 +0000 Andreea Petruti http://petrutiandreea.wordpress.com/2009/01/06/wish/ ]]> “First recognize and know yourself,
Embrace your heart,
Then love me” – she said.
“We’re all lonely on this road.
They say that life is a game” – She said.

“First find yourself, then find me.”

Draga 2008, ma voi adresa ca unui prieten, pentru ca m-ai invatat mai multe lucruri decat oricine.
Privind inapoi, arata totul altfel decat arata in fata ochilor mei. Continui sa cred ca totul se intampla cu un motiv, asa a si fost. Si bineinteles, in general ma refer la experiente negative, la cele pozitive nimeni nu isi pune intrebarea cu ce motiv s-a intamplat.
Poate, in loc sa insir ce am invatat, e mai usor sa dau un copy paste, pentru ca mi se potriveste de minune.

Deci, Octavian Paler a zis:
1. Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea să nu le pese.

2. Dureaza ani sa castigi incredere, si doar in cateva secunde poti sa o pierzi.

3. Nu conteaza ce ai in viata, ci pe cine ai.

4. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci

5. Indiferent cat de bun iti este un prieten, oricum te va rani din cand in cand, iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

6. Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore de catre oameni care nici nu te cunosc.

7.. Am invatat ca oricum ai taia , orice lucru are doua fete.

8. TU esti responsabil pentru ceea ce devii.

9. Am invatat ca sunt oameni care te iubesc, dar nu stiu s-o arate.

10. Poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti :)

Si, asta o spun eu:

11. Am invatat ca trebuie sa ai grija ce iti doresti, s-ar putea sa se intample.

Privesc spre un nou an, vorba vine, maine este doar o noua zi, totusi, exista acel sentiment de schimbare.

Poate in acest nou an ma voi putea folosi de tot ceea ce am invatat in acesta care e pe cale sa se stinga.

Promit solemn, ca in acest nou an sa deschid mai bine ochii, sa gandesc de doua ori inainte de a actiona, pentru ca oricum ai taia , orice lucru are doua fete.Promit sa incerc sa privesc totul cu niste ochi mai putin critici, desi, tin sa precizez, in societatea in care m-am nascut, am crescut si continui sa traiesc, e greu. E nevoie de o atitudine pozitiva, se spune ca secretul unei vieti reusite este atitudinea pozitiva.

Acestea fiind spuse, draga 2008, pot sa afirm ca:  your work here is done. Iti multuumesc.

Draga 2+0+0+9 , sper ca 11`le pe care il aduci sa fie mai indulgent decat toate cifrele de 11 cu care m-am intalnit in 2008.

 
.. emitatorul si-a facut treaba, a transmis mesajul pe acest canal numit blog, urmeaza receptorii si un eventual feed-back.. mecanic, nu? Bine v-am gasit pe wordpress.com ..